Asia » India » Chennai

Calatorie spre Rasarit

In martie 2000, pasii mi-au fost purtati catre India. Urma sa particip la o conferinta internationala in Chennai, o mare metropolă din sud-estul Indiei, cu peste şapte milioane de locuitori.Am calatorit cu avionul, cu escale la Istambul si Dubai. Dupa un drum destul de lung si obositor, am aterizat pe aeroportul din Chennai.

Aeroportul arăta murdar şi dezorganizat. Nu erau multe indicatoare. Erai lăsat să-ţi găseşti singur drumul spre ieşire. Mi-am dat seama că cu cît mergi mai mult spre răsărit, chiar dacă aeroporturile par a fi bine dotate, uneori chiar la standarde occidentale, cum era cazul în Istanbul şi Dubai, deprinderile organizatorice lipsesc cu desăvârşire. În Istanbul de exemplu, deşi aeroportul este inţesat de buticuri cu aspect occidental, locul unde se pot odihni pasagerii inainte de a pătrunde în spaţiile bine utilate de la porţile de zbor este dotat cu simple bănci de lemn, îngrozitor de incomode, la fel ca in parcurile noastre publice. Banii, când există, pot cumpăra lucruri, dar nu pot schimba mentalitatea oamenilor. Am înţeles încă o dată că singura şansă pentru ţara noastră este educaţia şi reconectarea la valorile creştine care au creat civilizaţia occidentală. Investiţiile străine, bunăstarea şi know-how-ul, deşi importante, nu pot schimba oamenii. Şi fără o mentalitate nouă, România nu va avea nici un viitor.

La ieşire mă aştepta un coleg indian. Vorbea o engleză aproximativă, aşa încăt conversaţia noastră a fost redusă la un minim necesar. Maşina cu care călătoream era primitivă şi, evident, lipsită de aer condiţionat. Căldura era absolut înăbuşitoare. Mă întrebam cu rezistp oamenii într-un asemenea climat. Este adevărat că aeroportul era murdar şi destul de modest, aproape ca aeroportul din Bucureşti de pe vremuri, dar la o depărtare de doar cinci minute de aeroport, am rămas consternat văzând cea mai dezgustătoare imagine a mizeriei şi sărăciei pe care şi-o poate închipui cineva. Erau împrăştiate aiurea, uneori izolate, alteori în grupuri, mici colibe, de circa trei pe patru metri, acoperite cu paie, fără uşi, fără ferestre şi fără mobilier. Mi s-a spus mai târziu că în cele mai multe colibe se găseşte doar câte un pat, şi că majoritatea locatarilor, uneori câte zece într-o singură colibă, dorm pe podele murdare (a se citi pamânt bătătorit) sau în cel mai fericit caz pe pe saltele din paie.

Am aflat mai apoi că cei din colibe nu erau totuşi cei mai nenorociţi dintre indieni. In faţa acestor adăposturi execrabile am văzut oameni, tineri şi bătrâni, şezând direct pe trotuar. Mulţi dintre ei locuiau acolo pe asfalt, purtându-şi toată „averea” într-un sac de plastic. Din loc în loc vedeam oameni bătrâni, numai piele şi os, şezând jos, cu bărbi lungi, cerşind şi meditând. Nu m-am putut abţine să mă întreb: ce fel de ţară o fi asta?

Nu mi-am revenit bine din acest şoc, când am văzut clădirea frumoasă a unui hotel de cinci stele şi o zonă rezidenţială cu case particulare luxoase şi impunătoare. Zece metri mai departe însă, în plin centrul oraşului, am putut vedea iarăşi acele colibe oribile şi povara îngrozitoare a sărăciei. De data aceasta contrastul era mult mai hidos. N-am înţeles cum este posibil ca autorităţile indiene să permită acest lucru.

Eram obosit şi confuz. Am sosit imediat la hotelul numit, oarecum ironic, „Briza”. Era ora patru după amiază. Am fost cazat, am făcut un duş (baia arăta la fel de elementar ca în hotelurile româneşti), apoi literalmente m-am aruncat în pat. Eram sfârşit. Am dormit ca un copil până a doua zi, când trebuia să înceapă conferinţa la care fusesem invitat. Nu voi intra în detalii. Cu foarte puţine excepţii ar fi fost la fel oriunde altundeva în lume. Să vă relatez totuşi un fapt mai puţin obişnuit. Când am intrat în sala de conferinţe, acolo nu se afla nimeni. M-am gandit atunci că indienii au aceeaşi abordare relaxată faţă de punctualitate, ca şi noi românii. Mă înşelam însă. Nu în sensul că indienii erau mai punctuali decât noi, ci în explicaţia nedumeririi mele. Urcând in holul hotelului şi privind ceasul de acolo am realizat că India, o ţară cât un continent, era de fapt la o oră şi jumătate diferenţa faţă de ora zonei precedente (şi nu la o oră ca în orice alt loc din lume), aşa încât să poată avea aceeaşi oră pentru întreaga ţară. Nu colegii mei întârziaseră la întâlnire, ci eu eram cel ce venisem prea devreme.Cum aveam eu să ştiu aşa ceva?