Europa » Albania » Tirana

Sub impresia comunismului

Primul meu contact cu Albania a fost la aeroportul din Tirana. Era foarte mic şi prost echipat, ceea ce reflectă condiţiile economice ale uneia dintre cele mai sărace ţări din Europa.

Culminaţia acestei prime zile în Albania, a fost un tur de o oră prin Tirana. Ghidul meu a fost domnul Kurtezi, care făcuse aceasta ca profesionist pe vremuri. El mi-a arătat urmele regimului comunist: casa lui Enver Hodja, „piramida”, care fusese cândva muzeul memorial Enver Hodja, acum sală de conferinţe, clădirile guvernului etc. De asemenea, mi-a arătat ambasadele vestice - foarte bine păzite, după tulburările civile din 1998, moschei şi biserici, Universitatea.

Am vorbit despre viaţa şi politica în Albania şi am realizat ce similare sunt lucrurile în ţările noastre. Vechii lideri comunişti au încercat şi acolo să se dea drept noii democraţi. Totuşi, doar în cuvinte, în vreme ce reflexele dictatoriale au rămas aceleaşi. În acelaşi timp, aşa-numitele forţe democratice, în cazul Albaniei conduse de Sali Berisha - un populist al cărui comportament politic se afla la limita patologicului, era la fel de corupt şi demagogic ca şi cel al fostului lider comunist. Chiar şi liderii mai tineri, care au venit la putere după tulburările din 1998, nu erau mai buni. Nu erau doar incompetenţi, dar păreau chiar mai flămânzi după îmbogăţire şi după putere decât predecesorii lor.

Ţara aproape că nu avea infrastructură. Poliţia era şi mai coruptă şi lipsită de autoritate decât în România. Străzile erau atât de rele încât era greu să-ţi imaginezi cum mai puteau circula maşinile. Am înţeles atunci de ce, spre surpriza mea, peste 90% dintre maşinile de pe străzi erau Mercedesuri; nici un alt tip de maşină nu ar fi supravieţuit în acele condiţii. Majoritatea lor erau vechi, dar erau şi unele foarte noi, probabil multe dintre ele furate din Europa de vest.

Văzând toate acestea, nu este de mirare că sentimentul general din ţară era unul de neajutorare şi disperare, mai mult chiar decât în România. Mulţi albanezi se întrebau dacă există într-adevăr vreun viitor pentru ţara lor, în special din pricină că majoritatea tinerilor educaţi plecau în vest.

Ne-am oprit la o cafenea privată, într-un loc ce fusese cândva un parc minunat. Noul meu prieten locuise în acea zonă în urmă cu douăzeci de ani. Apoi, guvernul comunist i-a mutat într-un bloc de apartamente, pentru a face acolo parcul cu pricina. Acum locul era plin de restaurante şi cafenele mici, construite haotic de diferiţi proprietari, fără nici cea mai mică atenţie acordată mediului. De fapt aceasta se întâmpla peste tot în Albania.

Am aflat că ţara avea o rată de şomaj îngrozitoare (în jur de 90%). În mod consecvent, aproape nimeni nu plătea taxe, şi singurul mod al guvernului de a se descurca era cu ajutorul creditelor externe. Totuşi, oamenii păreau că se descurcă cumva, ca de altfel peste tot în Balcani. Secole de istorie tulburată ne-au învăţat arta supravieţuirii. După cum obişnuim să spunem în România, „capul plecat nu-l taie sabia”. În mod practic însă, acest fel de „înţelepciune” nu a generat prea multă demnitate în noi.

Un dezechilibru izbitor pe care l-am observat în Albania era între nivelul de educaţie al femeilor, comparat cu cel al bărbaţilor. Femeile păreau mai mult înclinate să studieze şi să muncească din greu, şi ca rezultat, era relativ mai uşor pentru ele să găsească slujbe bine plătite. Pe de altă parte, bărbaţilor le era ruşine să stea acasă sau să studieze, şi, cum nu prea erau slujbe disponibile, îşi petreceau majoritatea timpului în cafenele şi baruri. Cred că acest tipar social defectuos va avea consecinţe dezastruoase pentru societatea albaneză în anii următori.